14.07.2010
Spaţiul carpato-dunărean poartă în el cele mai vechi vestigii
ale existenţei şi activităţii omului în Europa, indicând apartenenţa lui
la marea arie a antropogenezei. În judeţul Vâlcea, la Bugiuleşti,
bogate resturi de oase de animale ne duc în faţa perioadei
Villafranchiană. Resturi osteologice umane din peştera de la Ohaba Ponor
(două falange de la mână şi una de la picior) provenind de la tipul
Homo sapiens neandertalensis ne poartă într-o altă perioadă istorică.
Aşezarea din “Peştera Cioarei” de la Boroşteni, judeţul Gorj, datată cu
carbon radioactiv, se dovedeşte a fi fost locuită acum 47.550 ani.
Despre aceşti strămoşi îndepărtaţi, ai poporului carpato-dunărean, sigur
că nu putem spune prea multe azi. Dar unele dintre cele mai deprimante
aspecte ale istoriei spaţiului carpato-dunărean încep în momentul când
istoricii-politicieni încearcă să manipuleze trecutul. Te descoperi
neputincios în faţa unor oameni de ştiinţă, care ajung la nişte
concluzii aşa de ilogice despre istoria poporului carpato-dunărean,
încât te întrebi cu teamă dacă nu cumva este bine să nu te amesteci în
“afacerea” dumnealor. Dar, cum adevărului îi trebuie două lucruri –
cineva să-l rostească şi cineva să-l audă – noi vom face primul pas
vorbind despre adevăraţii strămoşi ai spaţiului carpato-dunărean,
tracii, carpo-geto-dacii.
Şansa de a nu fi uitată istoria noastră s-a numit în antichitate Herodot, Dio Cassius şi Dio Chrisostomus.
Dacă acea carte a V-a a lui Herodot este în mare parte dedicată
poporului nostru carpato-dunărean, atmosfera pregătirii războiului
daco-roman o găsim la Dio Cassius. Şi totuşi, adevăratul “reporter” al
pregătirii războiului daco-roman a fost Dion, zis Dio Chrisostomus
(“gură de aur”), mare orator şi filosof, stilist pompos şi moralist
care, din pricina lui Domiţian, este exilat şi el, ca şi Ovidiu, în
spaţiul nostru carpato-dunărean. Rătăceşte şi el printre geto-daci,
începând de la anul 87 d.Hr. Se pare că a trecut şi pe la Sarmisegetusa,
când se urzea un război în care unii luptau pentru jefuire şi putere,
iar alţii pentru libertate şi demnitate. El a putut vedea cum Decebal a
umplut Dacia cu fortificaţii, a întărit cuibul de şoimi din munţii
Orăştiei, acolo unde Burebista şi Deceneu puseseră temelia cetăţii şi a
sanctuarelor din Sarmisegetusa Regia; acolo unde se dezvolta şi se
întărea un cuib de rezistenţă cum nici Hasdrubal n-a avut la Cartagina,
nici Vercingetorix la Alesia.
Dacă am avea “De bello Dacico”, în care se spune că Traian şi-a
descris campaniile împotriva lui Decebal, dacă ni s-ar fi păstrat
“Getica” scrisă de Criton, medic al împăratului, participant şi el la
acest război, dacă nu s-ar fi pierdut scrierea retorului Dio
Chrisostomus – “Orationes” (Discursuri), din care au ajuns la noi doar
câteva fragmente, dacă ar fi ajuns până la noi măcar cărţile lui Appian
despre războaiele dacice, ne-ar fi fost mai uşor să ne înţelegem
strămoşii şi să îi recunoaştem. Şi Tacit, formidabilul istoric al
primilor împăraţi romani, şi-a propus să scrie o istorie a lui Nerva şi a
lui Traian, dar n-a mai apucat. Poetul Caninius Rufus a plănuit să
povestească în versuri războiul dacic. Plinius cel Tânăr îl va felicita
pentru intenţia sa. Dar nici azi nu ştim dacă Caninius Rufus a scris sau
nu ceea ce şi-a propus.
S-a pierdut şi poemul lui Annaeus Florus despre triumful lui Traian asupra lui Decebal.
Din cele 80 de cărţi ale lui Dio Cassius, scriitor al veacului al
III-lea, tocmai din cărţile 67-68, care povesteau despre războaiele
daco-romane din vremea lui Domiţian şi Traian, ne-au rămas numai nişte
fragmente, rezumate jalnice şi incoerente, copii bizantine târzii.
A dispărut până şi acea parte din istoriile lui Ammianus
Marcellinus, care a trăit în secolul al IV-lea, unde se trata epoca lui
Domiţian şi a lui Traian.
Putea fi ceva mai trist, mai vitreg pentru ştiinţa istorică, pentru
rolul strămoşilor noştri geto-daci în istorie şi civilizaţie ?
Să fie toate aceste “dispariţii” simple întâmplări ori indolenţa celor ce refuză să le caute?
Perioada medievală, prin scriitorii săi, va fi aceea care va
hotărî direcţia în care se va orienta istoria acestui spaţiu
carpato-dunărean.
Un grup de cercetători consideră că, datorită asemănării limbii
române cu cea italiană şi în special cu cea latină, românii sunt nepoţii
târzii ai romanilor. În special că aceştia din urmă, în anul 106 d.Hr.
au cucerit Dacia (vechiul nume al spaţiului carpato-dunărean locuit azi
de români) pentru 165 de ani. De ce oare nu observau ei o asemănare mult
mai evidentă a limbii noastre cu sanscrita-vedică?
Celălalt grup argumentează că, în 165 de ani, trupele romane nu ar
fi fost în stare să impună limba latină, până la completa dispariţie a
celei locale. Dacia fiind cucerită în proporţie de numai 14% de către
romani şi cu nişte soldaţi care vorbeau orice limbă, numai limba latină
nu.
Dar, de fapt, cum a apărut prima ipoteză, cea care este acceptată oficial în ziua de azi?
Grigore Ureche (1560-1647), în “Letopiseţul Ţării Moldovei”,
aminteşte că “noi de la Râm ne tragem”, datorită asemănării limbii
vorbite de moldoveni cu cea a populaţiei peninsulei Italice.
Ce informaţii savante o fi deţinut el acum aproape 500 de ani ca să
facă o asemenea afirmaţie, nimeni nu ştie. De ce nu i-a trecut ideea că
latinii sunt nepoţii târzii ai geto-dacilor? Poate s-a bazat pe o
intuiţie de moment, stând închis într-o chilie şi visând la romani? Răul
adus de el istoriei poporului român a fost şi este de neimaginat.
Dar ce putem spune de cei care i-au preluat ideea şi au început să o răspândească cu mândrie?
Miron Costin (1633-1691), un alt savant al istoriei Moldovei,
nevrând să rămână cu nimic mai prejos decât înaintaşul său, a început să
popularizeze această idee chiar şi în alte limbi, ca poloneza, în
lucrarea “Poema Polona”. El a emigrat din Polonia în Moldova, la vârsta
de 18 ani, după ce studiase într-un colegiu iezuit nu numai limba
poloneză, dar în special limba italiană şi latina clasică.
Dar ei nu sunt singurii promotori ai unei origini romane a poporului
moldovean, vlah si transilvănean (care şi pe acea vreme, ca şi azi
vorbea o limba unitară de rezonanţă latină).
Le urmează, în 1558, Nicolaus Olahus, cel ce a scris “Geografia
Ungariei” şi care se mândrea că se trage din coloniştii romani ai
Daciei. Aparent, originea dubioasă a poporului daco-român (faptul că
fetele şi soţiile dacilor s-au repezit “să se alăture” soldaţilor
romani, pentru a învăţa limba latină de la aceştia) i-a surâs şi Papei
Pius al II-lea.
În secolul XVII, alţi doi emeriţi savanţi, Dimitrie Cantemir şi
stolnicul Constantin Cantacuzino, vor prelua şi populariza originea
romană a poporului carpato-dunărean (cu toate că la un moment dat D.
Cantemir spune: “limba noastră dacică”).
În secolele XVIII-XIX, apare şi Şcoala Ardeleană cu corifeii ei:
Samuel Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai. Acum ce se mai putea face?
În şcoli, gimnazii şi universităţi se predă originea romană a poporului
român!
În 1908, marele conferenţiar Nicolae Iorga (după mamă, Argiropol),
la prima conferinţă de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte,
a repus în circulaţie aşa-zisa “romanizare” a poporului dac, idee
nefericită care a frânat cercetarea dacică pentru câteva zeci de ani.
Să nu uităm însă situaţia politică a celor trei principate în
perioada 1859-1918. Ele încercau să se unească, nu mai doreau să fie o
adunătură de “Slavi şi Rumunok”(vezi Marki Sandor, Ard vmgtort, vol. I.,
p.499-500 ), ci voiau să facă parte din ceata nobilă latină.
În anii aceia, istoricii noştri, prea mulţumiţi că ne cunoşteam acum
originea romană (şi încă prilej de a ne făli cu această origine pe care
şi celelalte naţiuni nu ne-o contestau), erau ocupaţi cu formularea
unei istorii a Patriei, pe care încă nu o aveam în plinul ei.
Oare dacă ei ar fi acceptat că, de fapt, în anii 1859-1918, s-au
reunificat doar câteva dintre provinciile Daciei, cum ne-ar fi privit
Europa? Reapariţia pe harta Europei a celui mai vechi imperiu al ei, a
Daciei, redeşteptarea conştiinţei unuia din cele mai vechi popoare ale
Europei, poporul daco-român, nu ar fi fost confortabilă pentru nimeni,
decât pentru noi.
Dar să-i vedem pe cei care-i consideră pe geto-daci drept cei
mai viteji dintre traci, drept adevăraţi strămoşi ai poporului
carpato-dunărean de azi.
În anul 1554, la Roma apare “Historia de Omnibus Gothorum” a lui
Joannes Magnus, care vorbeşte despre geto-daci ca despre poporul
formator al Europei, despre Zamolxis drept acela ce prezintă primele
legi scrise din istoria omenirii din care se vor inspira cele atheniene
şi aproape toate legile antichităţii. El publică nu numai Legile lui
Zamolxis, dar şi alfabetul getic. Oare de ce cărturarul moldovean
Grigore Ureche nu a avut norocul să-l citească? Cartea a fost scrisă în
latina medievală când Grigore avea 6 ani. Vârsta să-l fi împiedicat pe
acest erudit cărturar moldovean să intre în posesia cărţii sus amintite?
În anul 1597, apare la Lyon cartea eruditului Bonaventura Vulcanius,
“De literis et lingua Getarum sive Gotharum”. Grigore Ureche, fiind de
data aceasta un adult de 37 de ani, este, aparent, ghinionist din nou şi
rămâne la nivelul cunoştinţelor dobândite acolo, undeva într-o chilie a
unei mânăstiri izolate din Moldova.
Anul 1687 constituie un moment deosebit pentru istoria spaţiului
carpato-dunărean, când apare, la Upsala, lucrarea preşedintelui
Academiei de Ştiinte a Suediei, Carolus Lundius, “Zamolxis Primus
Getarum Legislator”, o lucrare deosebit de documentată despre geto-daci
şi care, desigur, nu a mai putut fi citită de Grigore Ureche, dar ar fi
putut fi studiată de cărturarul Miron Costin, în vârstă de 54 de ani (cu
4 ani înainte de moartea-i violentă – a fost acuzat de domnitorul
Moldovei drept spion polonez şi a fost decapitat).
Dar şi pe teritoriul spaţiului carpato-dunărean s-au găsit documente
care atestă continuitatea dacilor în secolul XI; acest document este
Codex Rohonczi, unde se poate vedea cum scriau dacii, de la dreapta la
stânga şi de jos în sus. Faptul că slujba în bisericile ortodoxe, la
vremea aceea, era ţinută în limba dacică, “Latina prisca”, nu ne poate
mira. Găsim aici primele note muzicale din istoria Europei, “Imnul
tinerilor blaki”, de credinţă faţă de Ţară şi domnitorul Vlad.
În Transilvania, se naşte una din cele mai erudite personalităţi ale
poporului carpato-dunărean, Nicolae Densuşianu (1846-1911), care are
curajul să-i înfrunte pe toţi şi să le dovedească o altă origine a
poporului din care şi ei făceau parte, una care în loc să înceapă în
anul 106 d.Hr., se întindea cu mii şi mii de ani în urmă, unde moşii şi
strămoşii erau nişte eroi, nişte personaje demne de respect. El, Nicolae
Densuşianu, şi-a închinat toată puterea de muncă şi suflarea pentru
neamul căruia i-a aparţinut şi cu care s-a mândrit. El era dintre aceia
care iubeau cu patimă toată ţara locuită de daco-români, fără anume
hotare decât acelea ale graiului. Dacia, Dacia protolatină, Dacia
Pelasgă era patria pe care el a iubit-o, pentru a cărei înălţare a
muncit şi s-a sacrificat. I-a fost publicată, post-mortem, “Dacia
preistorică” în 1913.
Dar istoricii noştri nu au văzut şi încă nu văd cu ochi buni
“noutatea” originii poporului nostru. Răsturnarea din temelie a
adevărului asupra originii noastre ar fi fost un lucru cu urmări de
neînchipuit. Am fi pierdut dragostea, sprijinul şi milostivenia de la
unele naţiuni pentru ruda lor săracă şi care era ameninţată să fie
înghiţită de masele ugro-slavice.
Şi, de ce să nu recunoaştem, istoricii noştri şi-au pierdut cu
desăvârşire capul, ba s-au înspăimântat în faţa unui asemenea studiu cu
un cuprins cu adevărat monumental.
Nicolae Densuşianu se ivise ca un nimicitor de false forme vechi,
dar şi ca un mare înnoitor şi reconstructor al adevăratei noastre
istorii, a adevăratei noastre origini dacice.
Treziţi din uluială, istoricii noştri, îmboldiţi şi de acel instinct
al conservării, şi-au pus întrebarea: “Cum noi, nişte cioflingari de
Valahi, cari Dumnezeu ne mai ştie cum de ne mai purtăm “neatârnarea”
între gurile lacome a două mari monarhii gata să ne sfâşie, să mai avem
cutezanţa să mai spunem lumii că suntem cel mai vechi popor în Europa,
că am avut cea mai minunată religie, că şi de pe plaiurile Carpaţilor
noştri s-au împrăştiat razele culturii şi civilizaţiei în tot restul
continentului? O, nu! Aceasta ar fi pieirea noastră!”.
Deci lucrarea lui N. Densuşianu, printr-o înţelegere tacită, nu a fost şi nu este luată în seamă.
Nici un istoric nu cutează nici să-i preamărească “mărgăritarele”,
nici să-i osândească “exagerările”. Vezi Dr. Nicolae Lupu,” Exagerări
istorice”, în ziarul “Curentul” din 25 ianuarie 1942. Şi cum acelaşi
autor ne spune că “Getul care nu se teme decât de cer, ca să nu cadă
peste el, nici eu nu mă tem decât de a nu jigni adevărul”. De ce să fim o
naţiune mică şi neînsemnată, când suntem urmaşi ai celor mai drepţi
dintre cei drepţi, când suntem DACI?
Nimeni până acum nu a cutezat să scoată la lumină teoria lui N.
Densuşianu, pentru că “ea există în stare latentă în miile şi milioanele
de generaţii de geto-daci”, ne spune Cesar Pruteanu în “Cartea de Aur a
Vitejilor”, Arad, 1941. Acest adevăr îl simţim că zace de milenii
ascuns în sângele nostru şi în firea noastră.
Anii trec şi avem surpriza ca să apară în Statele Unite, California,
Los Angeles, în 1974, cartea profesoarei de arheologie europeană,
Marija Gimbutas: “The Goddesses and Gods of Old Europe”, care parcă în
cunoaşterea scrierilor celor sus menţionaţi declara spaţiul
carpato-dunărean drept vatră a vechii Europe, iar pe locuitorii acestui
spaţiu drept autohtoni creatori de civilizaţie europeană, cu mult
înainte ca acea civilizaţie a grecilor sau cea iudeo-creştină să
înflorească.
Nu putem să negăm un adevăr evident: faptul că poporul
carpato-dunărean nu a putut dispărea peste noapte, în urma unei invazii
temporare, parţiale (ocuparea a 14% din teritoriul Daciei de către
armatele romane) şi pe o foarte scurtă perioadă istorică, 165 de ani,
el, cel mai mare popor din lume după indieni (vezi Herodot).
Nu putem accepta faptul că până în anul 106 d.Hr. poporul daco-român
n-a existat, pentru că aşa se învaţă azi în şcolile şi universităţile
româneşti.
Nu putem accepta faptul că legiunile romane au pătruns în Dacia, au
cucerit 14% din teritoriul ei, pentru o perioadă istorică de neglijat şi
peste noapte toată populaţia Daciei, ocupată sau neocupată de romani, a
început să vorbească o limbă nouă, romanică (fără ca 86% din teritoriul
Daciei să fi fost călcat de picior de soldat roman).
Chiar aşa să fie? Sunteţi siguri, domnilor profesori de istorie din
România, că de la soldaţii romani, sosiţi din toate colţurile lumii –
Africa, Palestina, Germania etc. – au învăţat ei, dacii, latina? Sunteţi
siguri că aceşti soldaţi romani, veniţi din toate colţurile lumii,
vorbeau limba latină?
Nu cumva este mai logic ceea ce ne dovedesc: Codex Rohonczi, Joannes
Magnus, Bonaventura Vulcanius, Carolus Lundius, Nicolae Densuşianu,
Marija Gimbutas, anume că dacii vorbeau “latina prisca” cu mii de ani
înainte ca Roma să fi existat?
There are no comments yet.
Leave your comment, start the discussion!